EVENIMENTE

 HABITAT

Își are originea în Africa și Asia. Trăiește în diferite tipuri de păduri, de la cele tropicale umede, la savane uscate, cu pâlcuri de arbori. Ocupă și habitate puternic antropizate, culturi agricole, grădini, parcuri, în orașe și sate. Preferă păduri întrerupte de poieni, văi de râuri cu arbori, în schimb nu îi plac pădurile compacte întinse. Este întâlnit de la nivelul mării, până la altitudini de 2000 m în Africa și 1600 m în India.

HRANA

Pe lângă diferite semințe mai consumă frunze și verdețuri fragede, muguri și unele fructe.

În captivitate, regimul alimentar trebuie să fie unul bazat tot pe seminţe, în special de mei, floarea soarelui şi ovăz, iar ca hrană verde sunt recomandate: foile de salată, lucernă, iarba proaspătă sau muguri. Sunt, de asemenea, indicate şi legumele, între cele preferate fiind: morcovul, broccoli, spanacul şi sfecla albă (nu de zahăr). Lipsa verdeţurilor poate fi suplinită cu succes de seminţele de mei, orz şi ovăz. Şi fructele sunt indicate, printre acestea fiind şi merele, kiwi, mango, nectarine, portocale, piersici, pere, căpşuni, rodie, prune. Se ştie că ciocolata şi avocado sunt toxice pentru papagali. Insectele şi vitaminele trebuie să completeze necesarul de elemente nutritive.

Ei mai consumă şi un amestec de hrană moale care conţine un ou fiert tare, un morcov ras, 2-3 linguriţe de pesmet, griş sau mălai. Se mai adaugă 2-3 linguriţe de praf de coajă de ou, acesta fiind o importantă sursă de calciu.

REPRODUCEREA

Cuibărește devreme (ianuarie - aprilie), chiar și în zonele temperate. Își face cuibul în scorburi neamenajate, uneori în găuri în stânci sau în clădiri părăsite. Acceptă ușor cuiburi artificiale. Femela depune 3-4 ouă, mai rar 6, ovale. Ea le clocește singură timp de 22 de zile fiecare. puii eclozând pe rând. Puii rămân în cuib circa 49 de zile. În medie, perechile cresc 2-4 pui anual.

BOLI ȘI AFECȚIUNI CURENTE

Perușul Micul Alexander poate fi afectat de boli respiratorii, depresie, aspergilioză, infecţii bacteriene, deficienţe nutriţionale, boli genetice, conjunctivită, infestația cu acarianul roșu, acarioza pielii, acarioza respiratorie.

 Pot fi vectori pentru diverse microorganisme patogene omului și mamiferelor, cele mai răspândite boli transmise fiind: babesioza, boala Lyme, infecțiile cu stafilococ auriu, anaplasmoza, febra Q, febra butonoasă.

Cea mai cunoscută infecție transmisă de căpușe este boala Lyme. Cel mai probabil, larvele căpușelor se infectează cu bacteriile din genul Borrelia de la prima gazdă pe care o parazitează după eclozare, cel mai probabil un șoarece. Când este sătulă, se deprinde de gazdă și cade pe sol unde se transformă în nimfă – stadiu în care își caută o nouă gazdă. Dacă este infectată cu bacteriile ce produc boala Lyme, nimfa poate transmite aceste microorganisme noii victime. Când este sătulă, se deprinde de victimă, se ascunde printre ierburi și se transformă în adult urmând să paraziteze și alte gazde. Pentru a transmite boala Lyme, căpușele trebuie să se hrănească pe noua gazdă mai mult de 24 de ore.

Căpușele nu dispar în sezonul rece, ele pot fi active și iarna în zile mai calde.

 1. Unde trăiesc șerpii?

Șerpii se găsesc pe toate continentele, cu excepția Antarcticii, în mări, păduri, deșerturi, prerii și chiar în curtea din spate casei sau în garaj.

2. Ce mănâncă șerpii?

Șerpii consumă diferite tipuri de animale: insecte, rozătoare mici, broaște, exemplarele foarte mari pot chiar să mănânce cerbi, porci, maimuțe, etc. Șerpii își înghit prada întreagă grație adaptărilor de la nivelul maxilarului, a mobilității mari a articulației mandibulei și lipsei sternului.

3. Cum se comportă serpii?

Șerpii se bazează pe mediul înconjurător pentru a-și regla temperatura corpului. Ei petrec atât timp în soarele cald cât au nevoie pentru a se încălzi, iar când devin prea calzi, găsesc umbra pentru a se răci. În general, nu sunt agresivi, decât dacă vânează sau simt nevoia să se apere. Năpârlesc de trei până la șase ori pe an.

4. Cum se apără?

Șerpii folosesc o varietate de tehnici pentru apărare, inclusiv camuflajul, mușcătura și otrăvirea celor pe care îi simt că îi amenință. Uneori pur și simplu se încolăcesc pentru a evita să fie văzuți.

5. De ce sunt unii șerpi amenințati?

Din fericire, șerpii nu sunt vânați pe scară largă, dar numărul acestora este în continuare în scădere din cauza defrișărilor și schimbărilor climatice care cauzează deteriorarea habitatelor lor și o scădere a cantității de pradă disponibile.

În România sunt prezente 10 specii de șerpi, despre care puteți afla mai multe informații accesând următorul link: bit.ly/serpiiromaniei.

Din păcate, la noi în țară, șerpii au parte de o reputație foarte proastă și nemeritată, în majoritatea zonelor rurale din România și nu numai, aceștia fiind uciși pe loc. În următorul articol sunt prezentate informații legate de mituri, legende și superstiții legate de câteva specii de șerpi din România: https://www.guerrillaradio.ro/revista-guerrilla/serpi-de-legenda/.

 Porumbeii Carrier au pieptul ușor bombat, aripile acoperă bine spinarea, sunt lungi și în poziție strânsă pe lângă corp. Remigele primare strâns așezate se întâlnesc pe coadă fără să se întretaie. Coada porumbeilor din această rasă este lungă și îngustă cu pene bine adunate.
Caracteristic acestei specii este ciocul lung având mai mult de două treimi din suprafaţa mandibulelor acoperit de carunculi ,de asemeni ochii au inelul carunculat din jurul lor .

Porumbelul carier aparţine grupul porumbeilor bagdeţi, grup ce cuprinde rase de porumbei cu ciocul lung şi negelat..

 Doar masculii au coarne, ceea ce face ca dimorfismul sexual să fie foarte evident. Coarnele gândacului Hercule pot crește mai mari decât corpul acestuia. Ele sunt folosite în luptele pentru reproducere. Împerecherea are loc în sezonul ploios (din iulie până în decembrie). Adulții devin maturi după vârsta de 15-22 de luni. Femela depune până la 100 de ouă în lemn aflat în descompunere, fără a le mai îngriji ulterior. Perioada de incubație este de aproximativ 27 de zile. Numărul populației de gândaci Hercule este în scădere continuă datorită pierderii habitatului ca urmare a defrișărilor și poluării mediului înconjurător.

 Deşertificarea este un fenomen care se situează printre cele mai mari provocări ecologice ale timpului nostru. Cu toate acestea, majoritatea oamenilor nu au auzit de ea sau nu o înţeleg, arată ONU.

Pentru a maximiza impactul acestei zile, Convenția Națiunilor Unite pentru Combaterea Deșertificării (UNCCD) invită toate statele, organizaţiile societăţii civile, organizaţiile internaţionale şi neguvernamentale şi alte părţi interesate să atragă atenţia asupra problemelor legate de deteriorarea terenurilor şi să educe publicul cu privire la metodele eficiente de realizare a neutralităţii degradării acestora prin publicarea şi difuzarea documentarelor, organizarea de conferinţe, întâlniri, seminarii şi expoziţii privind cooperarea internaţională pentru combaterea deşertificării şi efectele secetei.

Deşertificarea este o problemă globală, cu implicaţii serioase la nivel mondial în ceea ce priveşte biodiversitatea, securitatea ecologică, eradicarea sărăciei, stabilitatea socio-economică şi dezvoltarea durabilă. Astfel, conform estimărilor până în 2025, aproape două miliarde de oameni se vor confrunta cu un deficit total de apă, până în 2045, aproximativ 135 de milioane de persoane ar putea fi strămutate ca rezultat al deșertificării. Reabilitarea solurilor ecosistemelor degradate are potențialul de a stoca până la 3 miliarde de tone de carbon anual. Terenurile degradate prin eroziune se pot reface, dar procesul este foarte lent, fiind nevoie de aproximativ 500 de ani pentru a reface 2,5 centimetri de sol. 1/3 din teritoriul României prezintă zone cu risc de deșertificare. Trebuie să fim conștienți de acest fenomen și să luăm atitudine până nu este prea târziu! Să combatem împreună schimbările climatice!

 Problema poluării oceanice este una de primă importanță, ale cărei consecințe se extind în mod imprevizibil și nociv asupra tuturor organismelor vii. Compoziția chimică a apei afectează atât viețuitoarele acvatice, cât și sănătatea omului. Un exemplu relevant în acest sens este cel al poluării cu materiale plastice care afectează sever biodiversitatea oceanelor. Acest material poate fi găsit în stomacul peștilor sau al balenelor, afectează păsările sau țestoasele care sfârșesc încurcându-se în plasele de pescuit sau se sufocă de la pungile subțiri pe care le confundă cu sursa de hrană, iar focile mor din cauza inelelor de plastic folosite la ambalarea dozelor de băuturi.

Prin marea diversitate a organismelor, imensele întinderi ale Oceanului Planetar reprezintă sursă de oxigen, sursă de energie din alimentele cu care ne hrănim, precum și sursă pentru medicamente şi alte elemente vitale. Din cauza acestor situații, întreaga populație a planetei trebuie să întreprindă măsuri concrete pentru a proteja acest imens ecosistem acvatic, nu numai pentru generațiile prezente, cât și pentru cele viitoare.

Resursele naturale furnizate de numeroase organisme vii de pe planeta noastră stau la baza construirii și dezvoltării civilizațiilor, fiind vitale pentru sănătatea și bunăstarea omenirii. Pierderea ori degradarea biodiversității este o amenințare pentru noi toți, inclusiv pentru sănătatea noastră. Numeroase sisteme naturale se confruntă cu presiuni din ce în ce mai mari ceea ce le face să funcționeze mai puțin eficient, iar unele dintre ele, chiar să fie amenințate cu dispariția. Prin presiunile antropice din ce în ce mai mari, oamenii au împins natura dincolo de limita ei. În ultimii 50 de ani, populația umană s-a dublat; economia globală a crescut de patru ori, iar comerțul global a crescut de aproximativ zece ori. Ar fi nevoie de 1,6 Pământuri pentru a acoperi consumul crescător al populației umane.

Transmiterea bolilor, precum noul coronavirus, ameninţă dezvoltarea economică, bunăstarea animalelor şi a oamenilor precum şi integritatea ecosistemului. Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu sprijină eforturile globale de protejare a biodiversităţii, pentru a pune capăt comerţului ilegal cu animale sălbatice, pentru protecţie în cazul manipulării de substanţe chimice şi deşeuri şi pentru promovarea planurilor de redresare economică care să ţină seama de natură şi de posibilele modificări climatice.

Protejarea biodiversității este o preocupare deopotrivă urgentă şi existenţială. Evenimente recente precum incendiile de pădure din Brazilia, SUA şi Australia, invazia de lăcuste din Africa de Est şi în prezent pandemia cu care se confruntă omenirea, demonstrează interdependenţa oamenilor şi legăturile cu natura în mijlocul căreia ei trăiesc.

Together we can act #ForNature!

Împreună putem avea grijă de # natură!

O altă caracteristică legată de comportamentul acestei specii este că masculul se împerechează cu o singură femelă, formând o pereche monogamă. Dacă doi masculi se luptă pentru aceeaşi femelă, cel care pierde va fi marginalizat de perechea nou formată. Este indicat ca în acvariu să existe mai multe femele decât masculi.

Peştii din familia Hemichromis nu ar trebuii ţinuţi în acvarii mai mici de 150 de litri.
Acvariul trebuie să aibă un substrat nisipos şi să fie decorat cu grote din piatră în care peştii să se poată ascunde. Este indicat ca în acvariile cu astfel de peşti să existe si câteva roci plate. Plantele nu sunt necesare, mai ales că multe dintre ele vor fi distruse de peştii din aceasta familie.

Aceasta specie este uşor de hrănit si acceptă aproape orice fel de mâncare, în cazul în care vor fi hrăniţi doar cu hrană uscată (pelete), culorile lor nu vor mai fi la fel de intense ca în cazul unei diete variate, care să includă hrană vie şi congelată.

Masculii sunt mai coloraţi decât femelele şi au aripioarele dorsale şi anale mai lungi şi ascuţite. De obicei femelele sunt mai mici. Oricum, sexele vor rămâne destul de dificil de deosebit. Pe perioada depunerii icrelor numai perechea care depune va rămâne în acvariu.

În acvariul de reproducere apa trebuie să aibă o duritate de aproximativ 15 dH, iar pH-ul să aibă o valoare de 7,0 (aproximativ). Temperatura din acvariu trebuie menţinută la 26° C. În cele mai multe cazuri jocul nupţial este violent şi se sfârşeşte abia când femela este dominată complet. Perechea va alege o piatra plată, ghiveci sau chiar sticla acvariului pentru depunerea icrelor.

După ce icrele sunt depuse de către femelă, masculul le va fertilizeaza imediat. Alevinii sunt transportaţi în gură de femelă până la noul loc de creştere. După depunere, perechea sapă o groapă în substratul acvariului, unde vor fi mutaţi alevinii după eclozare.

Atât masculul cât şi femela sunt foarte atenţi cu urmaşii lor. Când unul dintre părinţi are grijă de pui, celălalt păzeşte zona din jurul cuibului şi invers. Puii eclozează din icre în trei zile şi încep să înoate liber în masa apei după patru zile. La această vârstă sunt destul de mari şi pot fi hrăniţi cu hrană uscată pisată şi cu larve (naupi) de Artemia salina.

Atunci când sunt atacate de prădători, dacă insectele sunt prinse de picior, renunţă la el pentru a-şi salva viaţa, apoi se regenerează.

Între masculi şi femele există diferenţă atât de mărime cât şi de culoare. Masculii sunt mai mici, întotdeauna de culoare verde în mai multe nuanţe, pe când femelele pot fi de la verde până la galben portocaliu.

Femela depune ouă din care, după 3-4 luni ies larve, care după mai multe năpârliri devin insecte adulte. Ouăle insectei-frunză prezintă o protuberanţă pe care furnicile obişnuiesc să o consume. Astfel ele transportă ouăle în muşuroi, se folosesc de resursa de hrană pe care acestea o oferă, apoi le abandonează. Încă o strategie interesantă a insectei pentru a-şi proteja şi ouăle de prădători.

Specia de poate înmulţi şi prin partenogeneză, un fenomen care presupune doar contribuţia femelelor. Acestea depun ouă nefecundate de masculi, din care vor ieşi doar femele.

Cei pasionaţi pot creşte specia în terarii, unde pot hrăni insectele cu frunze de stejar, zmeur, mur şi trandafir. În anul 2008 a fost obţinută prima cultură de Phyllium celebicum din ouă provenite de la femele sălbatice.

Există documente din sec. al-XVI-lea care atestă faptul că aceste insecte spectaculoase erau cunoscute încă din acele vremuri. Până în prezent au fost descrise 37 specii de insecte frunză, care aparţin la 4 genuri.

Recent a fost descoperită în nord-estul Chinei cea mai veche specie de insectă-frunză cunoscută până în prezent, care are o vârstă de 126 mil ani.

O vizită la Muzeul de Ştiinţele Naturii din Bacău, în luna iunie, va fi o ocazie să vedeţi expuse exemplarele autentice de Phyllium celebicum, care fac parte din patrimoniul nostru.