EVENIMENTE
Deschişi permanent pentru cunoaştere!
Exponatul lunii aprilie 2026 la Vivariul Bacău
Perușul Kakariki (Cyanoramphus auriceps)
În dialectul Maori „kakariki” înseamnă „papagal mic”. Perușul Kakariki se distinge prin corpul său suplu și coada lungă. Penajul este verde, iar aripile sunt tivite cu albastru. Kakariki cu coroana roșie prezintă o pată roșie pe cap, iar kakariki cu coroana galbenă o pată galbenă pe cap. Perușii Kakariki ating lungimi de 23-28 cm (inclusiv coada), greutăți de 40 - 80 g și trăiesc aproximativ 12 - 15 de ani. De-a lungul timpului s-au selectionat câteva varietăți coloristice ale perușului Kakariki: lutino, pied, cinnamon însă acestea sunt foarte rare și foarte scumpe. Cu o îngrijire adecvată și un mediu stimulativ, acești papagali pot deveni membri deosebiți ai familiei, oferind momente de bucurie și distracție zilnică.
Material realizat de conservator Corduneanu Emil
La trei săptămâni puii sunt complet îmbrăcați cu pene, iar la 24-28 de zile părăsesc pentru prima data cuibul. Puii sunt hrăniți de părinți încă două săptămâni de la ieșirea lor din cuib, după care devin independenți.
Material realizat de conservator Corduneanu Emil.
Deschişi permanent pentru cunoaştere!
Exponatul lunii aprilie 2026 la Muzeul de Științele Naturii este:
Croitorul mare (Aegosoma scabricorne)
Croitorul mare este unul dintre cei mai mari gândaci din Europa, poate ajunge la aproximativ 5 cm lungime. O trăsătură distinctivă, de la care provine și denumirea sa, este structura granulată a primelor articole ale antenelor.
Adulții sunt activi în perioada iulie-august, mai ales noaptea. Croitorul este întâlnit în zone cu arbori bătrâni, cele mai multe urme ale sale apar pe arborii groși, cu diametrul de peste 50 cm.
Croitorul mare este o specie saproxilică trăiește mai ales în păduri de luncă, parcuri vechi și zone cu arbori bătrâni, unde larvele sale se dezvoltă timp de cel puțin 3 ani în lemnul arborilor afectați, îmbătrâniți. Croitorul mare se întâlnește pe arbori foioși mari, mai ales pe plopi și sălcii, dar și pe alte specii lemnoase. În Bacău, în Parcul Cancicov, croitorul a fost observat colonizând teiul și catalpa. Prezența sa este un semn că habitatul este valoros pentru multe alte insecte care depind de lemnul mort și de arborii bătrâni.
Deși la nivel european nu este considerată printre cele mai amenințate specii, în Europa Centrală croitorul este în declin și este protejat în mai multe țări.
Material realizat de muzeograf dr. Bogdan Tomozii
Deschişi permanent pentru cunoaştere!
EXPONATUL LUNII MARTIE LA MUZEUL DE ȘTIINȚELE NATURII ESTE
Cerbul lopătar (Dama dama)
Este un mamifer rumegător din familia Cervidae. Specia este originară din zona mediterană. În România, preferă pădurile de foioase din zonele de joasă altitudine.
Fiind un mamifer erbivor, hrana de bază o constituie plantele ierboase, lujerii, mugurii, coaja arborilor tineri, precum şi cerealele.
Masculii sunt mai mari, putând atinge 120 de kg greutate şi sunt purtători de coarne caduce, comparativ cu femelele care sunt mai mici (până la 65 de kg) şi lipsite de coarne. Coarnele încep să se lățească în forma unei lopeți de la mijlocul ramurii către vârf, fapt care a dus la denumirea de lopătar. Coarnele ajung la dezvoltarea maximă la vârsta de 10-12 ani. Acestea cad în perioada martie-aprilie și se dezvoltă din nou până în august-septembrie. Culoarea blănii este în timpul verii brun-deschisă, cu pete albe pe spate și laturile corpului iar pe partea interioara a picioarelor și pe abdomen albă; în timpul iernii devine brun închisă, cu pete mai deschise la culoare.
Este un animal sociabil, trăind din toamnă până primăvara, în cârduri. Are activitate atât nocturnă, cât şi diurnă, fiind activ mai ales în zori și la amurg.
Cerbul lopătar are mirosul excelent, iar auzul şi văzul sunt bune.
Împerecherea are loc, de regulă, în luna octombrie, iar gestația durează 33 de săptămâni. După această perioadă, femelele nasc 1-2 viței care rămân cu mama lor timp de un an.
Cei mai de temut dușmani naturali sunt: lupul, șacalul și câinii hoinari.
Trăiește 15-18 ani în libertate și 20-25 ani în captivitate.
Material realizat de muzeograf dr. Paraschiv Dalia
Deschişi permanent pentru cunoaştere!
Exponatul lunii martie 2026 la Vivariu, Bacău - Crapul (Cyprinus carpio)
Lungimea corpului poate atinge 1 m, iar masa maximum 40 kg. Este acoperit cu solzi mari. Spatele este de obicei, negricios, cu nuanțe albăstrii sau verzui, flancurile arămii sau arămii-gălbui, iar abdomenul albicios. Cavitatea bucală este subterminală, cu buze groase. Crapul posedă patru mustăți, două nări, doi ochi și botul. Pe trunchi și pe coadă se găsesc înotătoare perechi (două ventrale și două pectorale) și neperechi (dorsală, anală și codală, care prezintă doi lobi egali). Înotătoarele sunt acționate de mușchi, iar peștele este acoperit cu mucus și solzi. Există două forme de crapi: crapul cu spatele jos și crapul cu spatele înalt.
Este răspândit aproape pe tot globul, populând apele dulci și cele salmastre. Trăiește până la 30 de ani, uneori și mai mult. Cel mai mare crap a fost prins în august 2014 în Thailanda și avea 68 de kilograme.
Material realizat de conservator Schultz Marinela
Deschişi permanent pentru cunoaştere!
„MUZEELE ȘI PRACTICILE EDUCAȚIONALE INCLUZIVE”
Eveniment regional organizat la Bacău
despre educația accesibilă pentru persoanele cu deficiențe de vedere
BACĂU, 12 februarie 2026 – Complexul Muzeal de Științele Naturii „Ion Borcea” Bacău, în parteneriat cu Asociația Clubul Sportiv Tandem Arena, organizează conferința regională „Muzeele și bunele practici educaționale incluzive”.
Evenimentul, finanțat de Fundația Orange prin programul „Lumea prin culoare și sunet”, face parte din proiectul „Natura: sală de clasă” își propune să creeze un spațiu de dialog și reflecție între muzeografi, profesori și specialiști în educație incluzivă, pornind de la modelul dezvoltat la Muzeul de Științe ale Naturii din Bacău.
Un model de bună practică bazat pe 8 ani de colaborare.
Evenimentul valorifică o colaborare de peste 8 ani între instituția muzeală din Bacău și Asociația Tandem Arena. Prin proiecte succesive, Complexul Muzeal „Ion Borcea” a devenit una dintre cele mai accesibilizate instituții de cultură din România, beneficiind de planșe tactile, pupitre cu elemente tridimensionale, coduri QR pentru ghiduri audio și video în limbaj mimico-gestual, precum și materiale în limbaj Braille.
Dialog între muzeografi și specialiști în educație
Conferința reunește muzeografi şi manageri de la muzee din regiunea Moldovei (Bacău, Buzău, Iaşi, Neamţ, Vaslui, Vrancea), profesori din școlile speciale (Târgu Frumos, Buzău) și specialiști în educație incluzivă pentru a facilita integrarea muzeelor în parcursul educațional al copiilor nevăzători.
Programul include:
● Masa rotundă „Muzeele accesibile și rolul lor în sprijinirea educației incluzive”: Un spațiu de dialog pentru explorarea colaborării pe termen lung între muzee și mediul educațional.
● Vizită ghidată în expozițiile permanente: Participanții vor interacționa direct cu materialele tactile și infrastructura de accesibilitate dezvoltată la Muzeul de Științe ale Naturii.
● Atelier de empatie pentru muzeografi: Sub îndrumarea expertei Andreia Bruckner, participanții vor experimenta parcurgerea spațiului muzeal folosind măști de întuneric și bastoane albe, pentru a înțelege mai bine nevoile publicului cu deficiențe de vedere.
Educația prin cultură, fără bariere
„Muzeele pot funcționa ca medii de învățare complementare școlii, în care experiența directă, tactilă și multisenzorială sprijină participarea activă”.
Prin acest eveniment, experiența acumulată la Bacău este propusă ca un model de replicare pentru alte instituții culturale, transformând muzeul într-un adevărat hub regional de educație incluzivă.
Evenimentul se desfășoară între orele 11:00 și 15:30, la sediul Muzeului de Ştiinţele Naturii din Str. Aleea Parcului nr. 9, Bacău.
Cu deosebită consideraţie,
Manager,
dr. Gabriela Gurău
Deschişi permanent pentru cunoaştere!
Exponatul lunii februarie 2026 la Vivariu Bacău -
Perușul Agapornis (Agapornis roseicollis)
Agapornis (perușii „inseparabili” sau „amorezi”) sunt originari din Africa și Madagascar. Acești peruși mici, cu coada scurtă, trăiesc în habitate diverse, de la savane la zone semi-aride, și sunt recunoscuți pentru legăturile lor puternice (de unde și numele), deși sunt păsări sălbatice. Primul peruș agapornis a fost descris la începutul anilor 1600 ca având fața roșie și a fost introdus în Europa începând cu secolul al XIX-lea.
Se numesc inseparabili pentru că formează perechi monogame pe viață, manifestând o legătură extrem de strânsă, loialitate și atașament unul față de celălalt, adesea murind la scurt timp după ce partenerul lor dispare, de aici și denumirea populară.
Material realizat de conservator Corduneanu Emil
Deschişi permanent pentru cunoaştere!
Exponatul lunii februarie 2026 la Muzeul de Ştiinţele Naturii Bacău:
Străjerii nopții – bufnițele pădurilor și satelor noastre
Cu zborul lor aproape complet silențios și privirea pătrunzătoare, bufnițele au fascinat oamenii din toate timpurile. În România trăiesc peste 10 specii de bufnițe, de la impunătoarea buhă, cea mai mare bufniță din Europa, până la discreta cucuvea, adaptată vieții în apropierea oamenilor.
Bufnițele sunt adevăraţi aliați ai naturii: o singură bufniță poate consuma anual sute, uneori chiar peste 1.000 de rozătoare, contribuind la păstrarea echilibrului ecosistemelor. Din păcate, unele specii sunt în declin, din cauza pierderii habitatelor, folosirii pesticidelor și distrugerii locurilor de cuibărit.
Mituri și credințe
În Antichitate, bufnița era simbolul înțelepciunii și pasărea zeiței Atena. În folclorul românesc, cucuveaua a fost adesea privită ca pasăre de rău augur, deși, în realitate, este una dintre cele mai utile păsări pentru oameni. În alte culturi, bufnițele sunt considerate protectori ai nopții sau mesageri între lumi.
Știați că…?
Unele bufnițe pot detecta prada doar după sunet, chiar și sub un strat de zăpadă, iar forma specială a penelor le permite să zboare fără zgomot – un adevărat „super-simț” al lumii păsărilor.
Vă invităm să descoperiți bufnițele din expoziția muzeului, să le priviți mai atent și să le înțelegeți rolul real în natură – dincolo de mituri și superstiții.
Material realizat de conservator Roşu Sorin - Ciprian
Deschişi permanent pentru cunoaştere!
Exponatul lunii ianuarie 2026 la Vivariu este:
Carasul argintiu- Carassius auratus gibelio
Este originar din Siberia şi a fost introdus în lacurile, iazurile și râurile care au o curgere lentă din Europa, America de Nord și Asia. A fost introdus în Europa mai întâi ca pește decorativ, apoi ca pește argintiu în bazinul Dunării și Rinului. Răspândirea lui extraordinară se datorează rezistenței deosebite la poluare și lipsa oxigenului, cât și prolificităţii sale. Vara, când alți pești nu mai mușcă, carasul este cel care poate salva o partidă de pescuit. Carasul este un pește care rezistă și scos din apă, mai multe ore, mai ales dacă este învelit într-o cârpă udă și nu i se usucă solzii. Nu o dată carașii aduși acasă la sfârșitul zilei de pescuit și puși într-un vas cu apă reîncep să înoate.
Carassius auratus gibelio are un impact negativ asupra unor specii native cum sunt linul (Tinca tinca) si caracuda (Carassius carassius), cu care concurează atât asupra resurselor trofice cât si spațiale. Carasul argintiu este mult mai rezistent la boli, la lipsa de oxigen din apă, la condiţii de viață foarte aspre. În plus, afișează un comportament agresiv considerabil, toate acestea contribuind la dominația sa asupra speciilor amintite.
Material realizat de conservator Schultz Marinela
Deschişi permanent pentru cunoaştere!
EXPONATUL LUNII IANUARIE 2026
Ierunca (Tetrastes bonasia)
Ierunca (Tetrastes bonasia), sau „găinușa de alun”, este o pasăre sedentară, de talie mică spre medie, adaptată la viața retrasă din pădurile montane, fiind cea mai mică dintre galinaceele europene din familia Phasianidae.
În Europa este mai răspândită în nord și centru, în lanţurile muntoase, iar în România este prezentă în Munţii Carpaţi (de la 600 de metri), preferând pădurile dese de conifere şi cele mixte, cu un subarboret bogat.
Ierunca are un corp îndesat și rotunjit, cu o lungime de circa 35-36 cm, similară unei potârnichi. Penajul ieruncii este complex şi serveşte la camuflaj (gri-cenuşiu dorsal, albicios ventral). Atât masculul (cocoşul), cât şi femela prezintă un moț pe cap, însă cocoșul se distinge prin bărbia neagră (numită „barbă”) tivită cu alb, cu pieptul şi guşa ruginii, având linii transversale negre şi albe. Greutatea medie a speciei variază între 250 și 450 de grame.
Ierunca este o specie omnivoră, cu o dietă ce variază în funcție de anotimp şi de disponibilitatea resurselor. Vara şi toamna se hrăneşte cu fructe de pădure (merișoare, afine, zmeură), diverse seminţe şi nevertebrate (ouă de furnici, insecte moi, larve, râme şi melci) necesare pentru aportul proteic din perioada de creştere a puilor. Iarna dieta devine vegetariană (fibroasă), bazată pe muguri, amenţi de alun, de mesteacăn, de anin, de plop, de salcie şi lăstari de conifere.
Este o pasăre monogamă. Cuibul construit de femelă este o mică adâncitură în sol, la baza unui tufiș sau sub rădăcinile unui arbore căzut, căptuşită cu material vegetal. Aceasta depune 6 până la 14 ouă de culoare bej deschis, cu pete roșii-maronii. Masculul rămâne în apropierea femelei atât în timpul clocitului (cu o durată de 21-25 de zile), cât și pe parcursul creșterii puilor. Puii devin apți de zbor la aproximativ 15 zile după eclozare și rămân cu femela pe toată perioada verii.
Durata medie de viaţă este de 2-4 ani, iar cele mai longevive exemplare ajung la 8-9 ani.
Deși la nivel global este clasificată ca specie cu risc scăzut, populaţia de ieruncă din România este vulnerabilă din cauza cerinţelor stricte de habitat şi sensibilităţii ridicate la perturbările mediului de viaţă.
Material realizat de dr. Ardei Irina Mădălina, muzeograf IA
